Leonardo da Vinci, pictorul acesta mare, a găsit de cuviintă să picteze Cina cea de Taină, luând modele... Si a fost foarte greu să găsească modele pentru Apostoli. Pe Iisus l-a găsit foarte repede, adică pe tânărul (modelul) care să arate cu fată blândă, stând la masă. Desigur, câteva luni, aproape un an a durat până a pictat chipul lui Iisus.
Dar icoana nu se mai sfârsea. De ce? Pentru că nu-l găsea pe omul după care să-l picteze pe Iuda! A umblat prin taverne, prin cârciumi, pe sub poduri, prin canale, doar-doar o găsi unul care să arate la fată în felul acesta, care să exprime toată viclenia, toată nemernicia, toată prostia, tot, tot.
În sfârsit a găsit unul. Cu câtiva gologani sau o tuică, ce i-o fi dat, a acceptat si venea zilnic si stătea pe scaun si el îl tot picta în icoană. La un moment dat, după câteva zile, a văzut că omul pe care-l căutase atâta timp, plângea. Si s-a mirat: cum un nemernic, un betiv (cine stie câte rele făcuse), cum de plângea acesta!? Si l-a întrebat: „De ce plângi?”. Si n-a vrut să spună. Dar până la urmă i-a spus: „Pictore, acum 12 ani, tot eu am stat pe scaunul acesta când l-ai pictat pe Hristos”. Auziti, cum decăzuse el; tot el fusese model si pentru Hristos si acum era model pentru Iuda. Asa ajunsese, în halul acesta ajunsese; si dându-si seama, stând asa pe scaun cum îl punea pictorul să stea, cu punga în mână si gata să plece, cum e în icoană, i-a venit să plângă.
Va să zică, distanta dintre bine si rău, dintre lumină si întuneric e foarte mare, dar trecerea noastră în lumină sau în întuneric, urcusul nostru către bine sau coborâsul nostru către rău, este la o distanta foarte mică… Ne stă în putere să alegem binele sau răul, să alegem liturghia sau somnul, să alegem postul sau îmbuibarea, să alegem rugăciunea sau discoteca, să alegem înjurătura sau Psaltirea.
Dar icoana nu se mai sfârsea. De ce? Pentru că nu-l găsea pe omul după care să-l picteze pe Iuda! A umblat prin taverne, prin cârciumi, pe sub poduri, prin canale, doar-doar o găsi unul care să arate la fată în felul acesta, care să exprime toată viclenia, toată nemernicia, toată prostia, tot, tot.
În sfârsit a găsit unul. Cu câtiva gologani sau o tuică, ce i-o fi dat, a acceptat si venea zilnic si stătea pe scaun si el îl tot picta în icoană. La un moment dat, după câteva zile, a văzut că omul pe care-l căutase atâta timp, plângea. Si s-a mirat: cum un nemernic, un betiv (cine stie câte rele făcuse), cum de plângea acesta!? Si l-a întrebat: „De ce plângi?”. Si n-a vrut să spună. Dar până la urmă i-a spus: „Pictore, acum 12 ani, tot eu am stat pe scaunul acesta când l-ai pictat pe Hristos”. Auziti, cum decăzuse el; tot el fusese model si pentru Hristos si acum era model pentru Iuda. Asa ajunsese, în halul acesta ajunsese; si dându-si seama, stând asa pe scaun cum îl punea pictorul să stea, cu punga în mână si gata să plece, cum e în icoană, i-a venit să plângă.
Va să zică, distanta dintre bine si rău, dintre lumină si întuneric e foarte mare, dar trecerea noastră în lumină sau în întuneric, urcusul nostru către bine sau coborâsul nostru către rău, este la o distanta foarte mică… Ne stă în putere să alegem binele sau răul, să alegem liturghia sau somnul, să alegem postul sau îmbuibarea, să alegem rugăciunea sau discoteca, să alegem înjurătura sau Psaltirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu